Am fost devastata de multe ori de teoriile exagerate si dupa urcehe ale noului val de educatie potrivit carora copiii care nu socializeaza cu placere si bucurie sunt copii cu atasamentul nesecurizat (netinuti in brate pana la 5 ani, nealaptati pana la 4, nedormiti in pat cu parintii, etc.). In perioadele acelea uitam, ca de obicei DE MINE si de experienta mea personala. Eu am fost un copil deosebit de sociabil, sufletul gradinitei si al scolii, incantata ca se termina vacnata si ca putea face diferite activitati de un fel sau altul. Si eram un copil tare necajit in familie! Astazi, la VLad la scoala majoritatea copiilor populari sunt copii din familii cu probleme, abandonati pe la bunici, care mai iau o scatoalca din cand in cand, etc.
Dar cum spuneam, pe vremea cand aveam copil mic eu nu vedeam asta. Vedeam numai ca al meu copil este foarte diferit de ceea ce am fost eu si ma gandeam numai la ce gresesc iremediabil.
Astazi nu mai cred ca este normal ca un copil de 3 ani care vine dintr-o familie fericita, in care se simte bine, apreciat si iubit, sa se duca cu placere sa "socializeze" impreuna cu alti 30 de copii (multi provenind din medii de educatie ostile, care tipa mult prea tare, lovesc pe altii, trantesc obiecte, etc. ), sa accepte programul de somn obligatoriu la pranz chiar daca ritmul sau biologic nu cere asta ("si chiar daca nu are chef sa doarma sa stea in pat cu ochii deschisi timp de 2 ore fixand tavanul"), sa manance tot din farfurie "pentru ca trebuie", sa se joace cu program, sa repete de 1000 de ori aceleasi cifre, liniute si litere, etc. Cum nu cred ca este normal ca toti copiii fericiti acasa sa planga la gradinita. Nu. Sunt perfect consteinta ca exista multi copii (unii pe care-i stiu chiar eu) care se duc cu placere la gradinita pentru ca au o fire sociabila, comunicativa dar si pentru ca parintii lor au norocul sa gaseasca gradinite cu adevarat bune - unde or fi ele nu stiu, ca eu nu am vazut niciuna.
Cand avea Vlad cam 2 ani si ceva am facut un fel de teatru de papusi cu titlul "Gradinita". Si povesteam cum vin copiii pe rand l gradi, cum vine doamna, apoi cum paintii pleaca, copiii raman cu doamna, se joaca, mananca pahetelul de pranz si la pranz vin parintii sa-i ia pe copii.
Au fost doua faze in timpul jocului pe care nu le uit cat oi trai:
1. cand venea domna copilul o lua si o arunca "in prapastie". Nu avea nicio problema sa ramana copiii singuri unii cu ceilalti dar avea o problema cand venea aceast substitut de mama. Multe luni am dus munca de lamurire pana l-am convins sa n-o mai arunce pe doamna in prapastie.
2. cand veneau parintii sa-i ia acasa pe copii el zice "si pe cei care nu au fost cuminti nu ai vin sa-i ia parintii". Deci clar temerea irationala de abandon. Mai tarziu am vazut ca multi copii de gradinita exprima clar temerea asta dar parintii nu stiu s-o recunoasca pentru ca nu si-o imagineaza. Pare atat de absurda! Ba mai mult, am auzit mame care le spuneau copiilor dimineata "daca mai plangi nu mai vin sa te iau de la gradinita!!!!!".
Deci da, Feli, copiii se simt abandonati la gradinita; ei nu au nevoie de asa o socializare in timp ce noi adultii moderni avem dar obisnuim sa ne mintim cu gogosi de tipul "e spre binele lui" pentru a ne usura constiinta.
Unii copii, prin natura lor, se duc la gradinita ca albinele la stup. Ei sunt si la scoala deosebit de descuracreti. Iar eca mai enervanta teorie este aia cu atasamntul securizat: copiii cu atasamentul securizat sunt dispusi sa se desparta demama lor in mod natural si firesc in loc sa se agate de ea cu disperare, ceea ce o poate face pe o mama mai slaba de inger sa creada ca a gresit ea undeva, ca n-a dus copilul destul in brate, ca a oprit alaptarea prea devreme, etc. GOGOSI! Sti ce-i culmea? Ca la VLad in clasa (si la gradinita si la scoala) copiii cei mai dornici sa stea la gradinita erau cei cu cele mai multe probleme familiare!!! Eu am fost o fetita model la gradinita!
Vlad a mers la gradi la 3 ani, la program scurt. De la 4 ani la program prelungit. Nu a plans si n-a facut scandal pe ideea de gradinita. Dar nici nu s-a omorat de placere. Am fost sincera cu el si i-am spus ca EU am nevoie ca el sa mearga la gradinita. Daca are de ales lui ii place fie sa faca la nesfarsit activitatile preferate fie sa fie lasat in pace, ceea ce nu se intampla nici la scoala nici la gradinita. Se joaca cu o pasiune extraordinara si i-am respectat mereu aceasta placere. Este unul dintre acei copii care nu se plictiseste pe la jumatatea vacantei de vara (cum eram eu) si sa vrea la scoala. Se simte bine sa stie ca familia si societatea functioneaza dupa un set de reguli de baza, carora li se conformeaza cu entuziasm dar nu vrea sa vina cineva (scoala, parintii) si sa-i spuna tot timpul ce sa faca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu