Tata

 Tatal meu avea in lume o imagine incredibila. Inalt, solid, cu o voce de bariton, el era tipul care dadea oricui un sfat, care a ajutat foarte multa lume, un om de actiune cum rar intalnesti astazi. Era ca un fel de artifice splendida cu cutia de detonare plasata in casa noastra. Vecinii, rudele, cunostintele si prietenii aveau parte de superbe jocuri de lumina si culoare iar noi, familia, trebuia sa suportam fumul inecacios si mizeria de dupa. El insusi fost copil abuzat, tata nu-si controla nervii, era violent, egocentrist si ne batea aiurea-n tranvai, fara niciun fel de judecata. Se plangea ca numai in famile nu-l apreciaza nimeni. Mama (o femeie foarte frumoasa, un soi de regina a frumusetii in satul ei) il dispretuia feroce si facea orice (inclusiv ne intorcea spatele cand aveam nevoie de ea) numai sa nu-i fie tulburata linstea.

Dupa ce tata a murit subit, am trecut printr-un calvar imens. Mai intai m-am lasat antrenata in regretul colectiv. Mama, din nepastoarea de alta data a devenit vaduva nefericia si deprimata care a pierdut un om de mare valoare si talent. Toate mizeriile trecutului AU TREBUIT URGENT INGROPATE SI UITATE. Despre morti? Numai de bine. Dar in suflet furtuna abia incepe.  Mai intai mi-am dat seama dupa o vreme ca nu am simtit nimic la moartea tatalui meu. Ca nu simt in continuare nimic, niciun regret vis-à-vis de pierderea suferita. Ma intalneam cu oameni pe strada care-mi spuneau cu lacrimi in ochi ce a insemnat pentru ei, cat i-a ajutat… O vecina mi-a povestit plangand cum i-a salvat viata in adolescenta, isi facuse singura un avort, sangera ca naiba si tatal ei s-a dus la tata ca s-o convinga pe fata sa meraga la spital, iar tata a luat-o pur si simplu pe sus, fara niciun fel de dicutii, a dus-o la spital, a facut acolo ca trenul ca sa i se dea ingrijirile portrivite iar apoi au aflat ca daca mai intarzia 10 minue murea sigur. Iar eu… spuneam da, sigur… iar sufletul meu plangea din cu totul alte motive. Nu mai spun cat l-a admirat propriul meu sot si cat de greu mi-a fost sa daram statuia din sufrageria personala

Apoi m-am uitat la fratele meu mai mic si am simtit inca odata ce aiurea e totul. El si tata au avut o relatie de cosmar. Daca eu am ales in copilarie sa devin perfecta cu metoda (am scris asta in jurnal, mi-am facut liste interminabile cu defectele mele si am urmarit pe parcursul unor ani intregi “corectarea”, am avut ani de zile ca deviza “daca vrei sa schimbi lumea incepe cu tine insuti”, etc.”), fratele meu, mai mic cu 4 ani a ales revolta. Pana in preziua mortii tatei scandalurile dintre ei s-au tinut lant. M era prea mare ca sa mai fie batut dar oricum nu-i mai pasa si-i arunca asta in fata cu ura. Dupa moartea tatei fratele meu a intrat intr-un soi de amnezie. In toate discutiile cu mine voia sa ne amputam trecutul, sa ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic. N-am putut sa-l las sa-si faca una ca asta. Eu am fost martor la tot ceea ce a trait fratele meu – mai mic cu 4 ani  - si nu puteam sa-l las sa reprime totul, mai ales ca m-am considerat dintotdeauna mama lui (am avut toata viata convingerea ca ai mei nu stiu sa creasca un copil si ca eu as face o treaba de 1000 de ori mai buna; probabil de aceea am inceput sa citesc de la varste foarte fragede – 10, 11 ani – cu o pasiune greu de descris , carti despre cresterea copiilor.  

Asa am inceput eu sa urasc cu furie si turbare pentru prima data in viata.  Ani de zile am urat si am plans. Feiecare amintire din copilarie accesata era durere si lacrimi. Cand am devenit eu insami mama suferinta s-a dublat pentru ca am inceput s-o includ in ecuatie si pe mama, a carei lipsa totala de implicare mi s-a parut de 1000 de ori mai revoltatoare decat inainte. Dar si mai de nesuportat a fost – si este – lipsa de iubire (care vine din incapacitatea ei de a iubi pe cineva).

Cu tata insa am impartit si milioane de lucruri bune: opera, muzica sinfonica, dragostea pentru carti, calatoriile, etc. La TourEffel, la Piaza Navona, la Poarta Brandemburg, la 3000 de m in Alpi, in toate locurile despre care am vorbit cu entuziasm in copilarie ca vrem sa le vedem am varsat o picatura de vin (si ceva mai mult decat o lacrima) si mi-am amintit de el. Pentru ca tatal meu – cu bune si rele – este si va ramane pentru totdeauna in sufletul meu. Aria lui preferata il reprezinta intrutotul:

“Ole Torero

Tot orasul a venit ca sa te vada

Ole Torero

Sub balcon eu azi iti cant o serenade

Vezi arena ca prin ceata

Inspre taur te vei avanta

Singr esti cu el in fata

Oare mana nu-ti va tremura?

Ole Torero

Mai arata-ti inc-odata a ta forta

Fata draga te astepata

Dragostea te va urma,

Gloriooooooooos!”

Exista oare pe lumea asta toreador cu procese de constiinta legate de lupta inegala dintre el si taur? De faptul ca taurul n-are de ales, ca este obligat sa fie acolo si sa-l suporte? 

"Ca din toate ce sunt

Cel mai greu e sa fii

Copil de parinti

Nu parinte de fii".

Sorry, maestre Paunescu, dar  ai dat-o in bara rau de tot; stiu din pacate prin ce vor trece fiii tai acum, dupa moartea ta.