"Calatoria inorogului de piatra".
Asa se numeste aceasta pictura de Stefan Caltia.
Ca fata aceea din barca. Asa ma simt uneori. Cand totul in jur devine prea greu de suportat, imi incarc inorogul si ma duc spre zari... Singura. Numai eu si inorogul meu. Tovarasul de calatorie ideal. Nu vorbeste, nu plange, nu se vaita. Dar mai ales nu cauta alinare. Singurul obiect pe care merita sa-l iau cu mine cand parasesc casa in flacari. Fara el nu pot incepe o viata noua. Fara el eu nu pot exista.
Intr-o zi, cea mai buna prietena mi-a spus "esti patetica". Mi-a spus multe altele dar nu m-au durut. Cand mi-a spus "esti patetica" a fost ca si cum ar fi aruncat cu pietre in inorogul meu. Mi-am incarcat statuia in barca si am plecat din viata ei. Pentru totdeauna. Ce bine e sa ai un inorog! Iti simplifica atat de mult relatiile cu oamenii! Si eu care ani de zile am crezut ca ma incetineste si ma trage in jos!
Am incercat sa mai trimit un comentariu, dar s-a pierdut!
RăspundețiȘtergereTe inteleg tare bine, tot ce ai scris e frumos si nu e deloc patetic sa ai un inorog ;-)
Inorogul iti ofera alinare mai bine decat ar putea (sau ar vrea) oricine altcineva...
Vezi fata din pictura lui Caltia? Este atat de fragila! Tot asa suntem noi in apa destinului. Dar, in ciuda fragilitatii fata aceea are fruntea sus, stie unde se duce, stie care-i sunt valorile reale, stie exact CE merita salvat. Inorogul este sufletul ei, inocenta ei, idealurile, visele ei. Daca se rastoarna barca inorogul o va trage la fund dar ea este perfect constienta de riscul asumat... Ori aceasta este partea cea mai sublima si tragica a acestei odisei. Sunt multe fete ca noi, cu barci si inorogi, pe lumea aceasta. Unele vor ajunge la destinatie, altele se vor scufunda, poate. Dar ceea ce conteaza este ca noi vrem sa ne salvam sufletul si inocenta. Conteaza drumul si conteaza seninatatea asumarii propriului destin!
RăspundețiȘtergere